Medicul necredincios

Era odata un medic care se numea Ghenadie si era foarte materialist, nu credea in suflet, nemurire, iad, rai, ingeri si nici in diavoli. Mai mult, se lauda cu aceasta, cum fac multi si astazi. Intr-o noapte pe cand Ghenadie dormea a avut un vis: a aparut langa patul lui un tanar care parca l-a trezit si i-a zis:
– Urmeaza-ma! Acesta s-a ridicat voios si l-a urmat. Au mers mult timp prin tinuturi frumoase si au ajuns intr-o cetate minunata unde se auzea o muzica deosebita, cu melodii ceresti cantate de zeci de mii de ingeri. La putin timp s-a trezit tihnit. Calatoria din vis ii placuse foarte mult, dar fiind materialist, nu i-a dat importanta, ci a zis in sine: „Ce pacat ca a fost doar vis fugar“, si l-a uitat. A trecut destul timp pana cand, in vis il revede pe acelasi tanar care s-a asezat langa el si l-a intrebat:
– Ma cunosti, Ghenadie?
– Desigur, imi amintesc foarte bine de tine.
– Ce-ti amintesti?
– Imi aduc aminte ca ai venit si am mers impreuna intr-o cetate de o frumusete negraita si am ascultat acolo muzici ceresti. A fost nemaipomenit!
– Dar cum ai vazut cetatea si ai auzit glasurile minunate? Erai treaz sau in vis?
– Visam!
– Si trupul tau unde era?
– In pat!
– Ochii tai erau inchisi sau deschisi?
– Inchisi!
– M-ai vazut si m-ai auzit?
– Desigur!
– Dar cu ce ochi si cu ce urechi m-ai vazut pe mine si ai ascultat muzica aceea?
Medicul nu stia ce sa raspunda. Atunci tanarul cu chip luminos i-a zis:
– Vezi! Cu toate ca ochii tai erau inchisi, simturile tale amortite si trupul nemiscat, tu traiesti, petreci si ai experiente minunate. Exista o viata independenta de trup. La fel se intampla si cand mori: vei vedea cu alti ochi, vei auzi cu alte urechi fara sa traiesti in trup: inceteaza sa te mai indoiesti cum ca nu mai exista o alta viata.
Ghenadie s-a trezit brusc si a vrut sa zica: “vis a fost“, dar s-a oprit si s-a intrebat: „Oare a fost vis sau realitate? A fost lectia cuiva? A lui Dumnezeu?” Nu a putut sa-si dea un raspuns exact, caci era materialist, dar de atunci putin cate putin a inceput sa creada. Ghenadie insusi, devenit crestin a povestit intamplarea fericitului Augustin si acesta a consemnat-o intr-una din cartile sale.

via Medicul necredincios

 

Zâmbetul ceresc

Să vă spun despre un creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. Citise mult Sfânta Scriptură, însă în afară de aceasta nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. – Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd… – Ia numi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum Îl vezi pe Hristos? – Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i deajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! – Chiar Îl vezi pe Hristos? – Da, Îl văd! – Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? – Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! – Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte?
Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. După care, faţa lui a început să fie luminoasă. Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Iară, profesorul, şi-a plecat capul şi a zis: „Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit“.

 

 

Lingusitorul

Oamenii puterii şi cei bogaţi, sunt înconjuraţi adesea de mulţi linguşitori, care caută să dobândească foloase şi să-şi realizeze propriile interese.

Linguşitorul este un om depravat, ticălos şi josnic. Îi ,,mângâie” pe cei cu un caracter bolnav, cu multe şi amăgitoare cuvinte. Linguşitorul se prezintă pe sine drept un prieten credincios. Gura lui vorbeşte de dragoste fierbinte, în vreme ce inima lui este cuprinsă de ură.

Linguşitorul îi fericeşte pe cei ce trăiesc şi se desfată în lux şi-i admiră pe cei ce-şi risipesc averile. Linguşitorul îl laudă pe omul nevrednic pentru bogăţia lui şi-l nesocoteşte pe cel bun, datorită sărăciei sale. Linguşitorul îi admiră pe anumiţi oameni pentru folosul lui, calomniindu-i pe cei vrednici de a fi admiraţi.

Linguşitorii amăgesc inimile celor naivi şi sunt mai vicleni ca vulpea şi mai înfricoşători decât corbii, căci prin viclenii şi amăgiri murdăresc şi nimicesc sufletele celor neînţelepţi. Linguşitorii sunt uneltitori şi se folosesc de multe mijloace.

Sursa: Învăţături alese ale Sfântului Nectarie, Presb. Dionisie Tatsis

 

Căinta păcătosului

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a promis să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

“Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat” (Sfântul Atanasie cel Mare)

 

ALEGERILE TALE…

 

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.

La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.

După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.

După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.

Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.

– Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.

– Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.

– Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar … am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.

– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! ai ales bine…

Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.

Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!

 

FELUL DE A NE RUGA

Într-o mânăstire vieţuia un frate evlavios. El avea obiceiul să se trezească cu regularitate şi să se roage dis-de-dimineaţă, la un ceas anumit.

Într-o dimineaţă, după ce se trezi, îl fură somnul din nou şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă rânduiala sa cea obişnuită – ora de rugăciune.

Un străin întră în chilia lui şi îl trezi, grăindu-i:

– Frate, scoală-te, că întârzii la rugăciune!

– Dar cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă fratele speriat.

– Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

– Nu-mi vine a crede… Cred că tu eşti un om cu gânduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

– Ba da, frate, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

– Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele Dumnezeu celui viu, te jur şi te leg să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

– Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Da, eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală, o obişnuinţă lipsită de esenţă. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întârzia la rugăciune. Când se va trezi, îi va părea foarte rău. De douăzeci de ani nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem”. Astfel judecând noi – încheie diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea ta obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar fratele înţelese că prin această ispitire, Dumnezeu i-a descoperit că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga. 

 

SFANTA TREIME

Un om ce calatorea in tovarasia unui preot, l-a intrebat asa: Parinte, nu inteleg cum de Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt Trei Persoane, unite, nedespartite, dar, fara a se amesteca una cu cealalta, adica, UNUL IN FIINTA, INTREIT IN PERSOANE. Bucuria mea, i-a raspuns preotul, sunt si lucruri mai presus de mintea noastra, insa, pentru a intelege, sa privim de exemplu soarele. Sa zicem ca DISCUL este Tatal, LUMINA care ne vine de la soare este Fiul, IISUS HRISTOS, ce a venit sa ne lumineze viata si sa ne scape de pacate. Apoi CALDURA, sa zicem este DUHUL SFANT, care cu dragostea Sa, ne incalzeste mereu sufletele inghetate de rautate si ne curateste pe noi de toata intinaciunea. Vezi tu bucuria mea, discul soarelui, lumina si caldura lui, nu sunt unul si acelasi lucru si cu toate acestea cele trei raman diferite cand vorbim despre fiecare. La fel si in Sfanta Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, sunt unul si acelasi Dumnezeu, caruia noi credinciosii ne inchinam. Omul ca si toate celelalte vietati si lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinita. Dar omul este doar o creatura si intelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Lui Dumnezeu, insa oamenii mandrii pacatuiesc indraznind sa creada ca nimic nu este mai presus de ei si ca toate mai devreme sau mai tarziu le sunt accesibile. Omul credincios stie insa ca nu mintea, nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.
Bucuria mea sa tii minte ca: CINE NU CREDE IN SFANTA TREIME, NU CREDE IN NIMIC!
Preot Ioan 🛎.

 

SOIMII

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
– Cum ai facut? si-a intrebat supusul
– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.
Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura

https://pildepentrutoti.blogspot.ro/

 

RETETA DUHOVNICEASCĂ..

 

• VREI, LINISTE IN SUFLETUL TĂU?
Atunci, să nu-ti doresti nimic din cele trecătoare. Cel mai bogat om din lume, este acela care se multumeste cu putin, fiindcă putinul nu se termină niciodată. Si apoi dacă ai avea toate bogătiile lumii, unde le-ai pune? N-ai auzit că nu poti avea totul?
• VREI, PACE IN SUFLETUL TĂU?
Atunci, pe cat iti stă in putere, caută pacea cu cei din jurul tău, pacea cu tine insuti si pacea cu Dumnezeu (Iisus Hristos este Impăratul Păcii).
• VREI, ODIHNĂ SUFLETULUI TĂU?
Atunci, fii crestin ortodox „fierbinte” si cere de la Dumnezeu: BLANDETE si SMERENIE si vei afla odihnă sufletului tău.
• VREI, ECHILIBRU IN SUFLETUL TAU?
Atunci, să nu uiti că Dumnezeu fără om rămane tot Dumnezeu, dar omul fără Dumnezeu este NIMIC. Asadar, TOATA VIATA TA, LUI HRISTOS SA O DAI, prin Post, Rugăciune, Spovedanie, Impărtăsanie Mers la Sfanta Liturghie si Fapte bune.
• VREI SĂ FII TARE? Atunci, pune-ti intotdeauna nădejdea in Dumnezeu (NIHIL SINE DEO = NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU) si in tot ce realizezi să spui: CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU am realizat, am implinit, am obtinut…
• VREI SĂ FII FERICIT?
Atunci, citeste din Biblie capitolul FERICIRILE (Matei 5: 1-12). Bucură-i pe altii si bucurie mare se va sălăslui in sufletul tău. Fii milostiv, fiindcă, MAI FERICIT ESTE A DA, decat a lua.
• VREI SA FII IUBIT?
Atunci, iubeste tu pe Dumnezeu, pe aproapele tău, pe vrăjmasii tăi si nu astepta să fii iubit. Dumnezeu te va intreba doar dacă TU I-AI IUBIT PE TOTI si nu dacă te-au iubit celalti pe tine.

Preot Ioan.

 

O gură şi două urechi

Un copil se duse în vacanţă la bunici, la ţară. Băiatul era la vârsta întrebărilor care încep cu „de ce?„. Pentru tot ce vedea în ograda bunicilor cerea o explicaţie: „De ce câinele latră când intră cineva pe poartă, de ce găinile cotcodăcesc când se ouă, de ce bunica taie mămăliga cu aţa…” şi întrebările veneau una după alta.

Bunicii erau tare bucuroşi că au un nepot aşa de isteţ.

Într-o dimineaţă, după ce se spălă pe faţă, copilul se uită în oglindă şi îşi întrebă bunica:

– Mamaie, de ce avem două urechi şi o singură gură?

Femeia îi răspunse într-o doară:

– Pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu!

– Păi de ce ne-a făcut aşa? veni repede întrebarea.

– Nu ştiu, se dădu bunica bătută. Du-te şi întreabă-l pe tataia.

Bătrânul îşi luă nepotul pe genunchi şi-i zise:

– Avem două urechi şi o singură gură, ca să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin.

Copilului i-a plăcut se pare răspunsul, pentru că n-a mai pus nicio întrebare după aceea.

 

Oare toţi oamenii au două urechi şi o singură gură? Se pare că nu, judecând după comportare, căci cei mai mulţi nu aud nimic, când li se vorbeşte despre mântuirea sufletului, în schimb sunt aşa de vorbăreţi acolo unde se spun bancuri, glume proaste şi tot felul de vorbe deşarte, uitând că „pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12,36).

PRELUARE DIN POPAS DUHOVNICESC